AURUL ROMANESC .

PRELUARE.

EXCEPŢIONAL! UN JURNALIST RUS SCRIE CORECT ȘI ÎN

PREMIERĂ DESPRE TEZAURUL ROMÂNIEI LA MOSCOVA!

SERGHEI GOLUBIŢKI*: AURUL ROMÂNESC (ÎN LIMBA

RUSĂ). РУМЫНСКОЕ ЗОЛОТО

Serghei Golubiţki, scriitor, filolog și jurnalist, specialist în

internet-trading de la Moscova. S-a născut la 11 iulie 1962. A

absolvit magna cum laude (diplomă roșie) facultatea de litere a

Universtităţii de Stat din Moscova în 1984, iar în 1989 și-a

susţinut teza de doctorat cu tema “Mitologia socială și

nomenologia filosofică în lirica romanescă contemporană”, la

aceeași universitate. Posedă limbile rusă, engleză, franceză,

germană, portugheză și română. În 2004 a publicat o carte în

două volume cu titlul “Care este numele dumnezeului vostru?

Marile afaceri oneroase ale secolului XX”, în care descrie peste

douăzeci de afaceri oneroase din Statele Unite ale Americii,

începând cu scandalul panamez și terminând cu cazul Enron.

Este autor al cursului multimedia “TeachPro Internet Trading”,

care, potrivit revistei de bursă “Technical Analysis Of Stocks And

Commodities”, nu are analogie pe piaţa americană. În

clasamentul celor “100 de creatori din spaţiul postsovietic”,

stabilit de “Global Intellect Monitoring” în anul 2009, a fost

plasat pe locul 30, “pentru gândirea creatoare asupra

realităţilor în transformare dinamică”.

2

FRAGMENTE TRADUSE ÎN ROMÂNĂ DIN ARTICOLUL LUI

SERGHEI GOLUBIŢKI:

(….) Așadar, despre ce alegere a grâului de neghină este vorba?

Dragi colegi, cred că v-aţi dat seama deja căeste vorba despre

tema scoasă în titul postării de astăzi. (…)

Cu alte cuvinte, în ceea ce ţine de „drepturile omului” avem o

alegere. Cu totul aparte stă chestiunea „aurului româmesc”,

care nu permite în nici un chip, sub nici o formă, sub nici un fel

interpretătări ambigue. Și vreau săsubliniez încă o

dată că această chestiune are o importanţă principială anume

pentru Rusia, anume pentru noi,și într-o măsură cu mult mai

mare, decât pentru România și, cu atât mai mult, pentru

Moldova, ai cărei parlamentari, apropo, au și intervenit pentru

includerea chestiunii în rezoluţia APCE.

De ce are această chestiune o importanţă principială anune

pentru noi, dar nu pentru România? Pentru că în cazul

României este vorba pur și simplu despre pierderea unor bunuri

materiale, în timp ce în cazul Rusiei această chestiune se pune

într-un cu totul alt plan, în cel moral. Dacă noi nu recunoaștem

această chestiune, noi îi spunem nu atât străinătăţii, câte ne

spunem nouă înșine că, da, noi suntem niște HOŢI! Noi

recunoaștem conștient, în deplinătatea facultăţilor mintale,

că suntem urmașii și continuatorii de drept ai unei hoţii

bolșevice, că suntem pui destoinici din cuibul lui Troţki.

Doar așa și nicidecum altfel. Și nici un fel de inepţii de genul

comentariilor oficiale ale cinovnicilor ruși despre faptul că,

adicătelea, tema „aurului românesc” ţine de timpurile demult

apuse, este o chestiune istorică, fără nici o tangenţă cu politica

actuală, nu pot acoperi monstruoasa prăpastie morală care ne

separă pe noi de Lumea Binenului și a Luminii dacă refuzăm să

ne recunoaștem obligaţiunile de returnare a ceea ce am furat în

mod deschis, cinic și impertinent.

Presupun că atât colegii mei, cât și marea majoritate a

cetăţenilor ruși, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce

reprezintă chestiunea “aurului românesc”, motiv din care nu

există nici cel mai mic temei să tragă vreo concluzie pripită și, cu

atât mai mult, să se lanseze în acuzaţii de imoralitate împotriva

cuiva. Întrucât mass-media oficială din Rusia nu s-a obosit să

aducă faptele la cunoștinţa cititorilor săi, voi încerca, pe cât îmi

stă în putinţă, să completez această lacună măcar pentru

publicul cititor al Reţelei Naţionale a Oamenilor de Afaceri.

3

În august 1916, România a intrat în Primul Război Mondial de

partea Aliaţilor și a ocupat Transilvania. Las în spatele scenei

motivele care au determinat această ţară să adopte, timp de doi

ani, starea de neutralitate: politica ţărilor mici este o chestiune

complicată și – ceea ce este mai important! – absolut

neprincipială din punctul de vedere al demersului nostru. Aici și

cum, nu mă interesează România, pe mine mă interesează doar

Rusia.

Demersul României a avut consecinţe foarte deplorabile:

armatele aliate ale Mittelmächte (Germania, Austro-Ungaria,

Bulgaria și Imperiul Otoman) au replicat imediat printro

contraofensiva, care, în cel mai scurt timp posibil, a înfrânt

Armata Română.

Guvernul României a fost evacuat în grabă de la București la

Iași, la graniţa cu provincia Basarabia din Imperiul Rus.

Dobrogea, Oltenia și Muntenia fuseseră deja ocupate,

astfel încât cotropirea totală a teritoriului naţional părea, pe

bună dreptate, doar o chestiune de timp.

În noiembrie 1916, Consiliul Naţional al Băncii Centrale a

României a decis să transmită, pentru păstrare temporată,

întregul său Tezaur aliatului său – Rusia, care, de fapt, îi oferise

cu amabilitate serviciile. O variantă alternativă luată în calcul

era transportarea Tezaurului la Londra, dar poziţia

dominantă pe care o aveau submarinele germane în spaţiul

maritim a fost determinantă pentru alegerea făcută în favoarea

Imperiului Rus.

La 2 decembrie Banca Centrală a decis, iar la 12 decembrie

Consiliul de Miniștri al României a aprobat aceastădecizie. Ca

precedent internaţional s-a apelat la experienţa Franţei, care

transmisese deja Tezaurul său spre păstrare Statelor Unite ale

Americii.

Pentru Rusia procesul verbal cu privire la transmiterea

Tezaurului a fost semnat de general-locotenentu Aleksandr

Aleksandrovici Mosolov, șeful cancelariei ministeriale a Curţii

Imperiale, iar din toamna anului 1916 – ministru-delegat în

România.Guvernul rus s-a angajat nu doar să pregătească

transferarea, dar a și garantat integritatea necondiţionată a

Tezaurului României atât în timpul transportării, cât și pe

întreaga durată a ulterioarei lui păstrări.

Trebuie să spun că în Rusia au fost trimise nu numai rezervele

de aur ale Băncii Centrale a României, dar, efectiv, toate

economiile băncilor private românești, ale companiilor și ale

4

cetăţenilor. Inventarul a cuprins: documente, manuscrise,

monede vechi, tablouri, cărţi rare, arhivele mănăstirilor din

Moldova și Ţara Românească, colecţiile muzeistice aparţinând

instituţiilor publice și celor private, precum și 93,4 tone de aur.

Întrucât toate aceste comori au fost descrise în cel mai

amănunţit mod cu putinţă în procesul verbal de transmitere, nu

este dificil să calculăm valoarea lor actuală (desigur, cu

excepţia valoarii pur istorice a exponatelor de muzeu) : 2

miliarde 800 milioane de dolari.

“Aurul românesc” a fost transmis în Rusia în două etape: la 12 și

14 decembrie 1916 – în 17 vagoane cuprinzând 1738 lăzi, cu un

conţinut în valoare de 314 580 456 lei și 84 de bani. Acestor lăzi

li s-au adăugat altele două cu bijuteriile ale Reginei Maria, toate

în valoare de 7 milioane de lei.

În zilele de 23-27 iulie 1917 (deja după revoluţia din februarie), a

fost trimis la al doilea eșalon cu părţi ale Tezaurului României:

24 de vagoane, bunurile având o valoare de inventar de 7,5

miliarde de lei. Sub paza unei unităţi de cazaci trenul a ajuns cu

bine la Moscova, la 3 august 1917.

Apoi s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat: o bandă bolșevică de

teroriști a acaparat puterea sub directa conducre a Statului

Major german, iar la 26 ianuarie 1918 Leiba Dovidovici

Bronstein, alias Troţk, a declarat public cu cinism: „Activele

românești plasate la Moscova, vor fi indisponibile pentru

oligarhia română. Guvernul sovietic își asumă obligaţia de

păstrare a acestor active, ca și pe cea de returnare ulterioară a

lor în mâinile poporului român “.

Cuvântul lui Leiba este lege, astfel încât poporul român, care de

mult și-a răsturnat regii, așteaptă și în prezent să-i fie restituit

propriul Tezaur. Pentru a aprecia întreg cinismul situaţiei

trebuie să amintim în mod neapărat despre cele trei restituiri

oficiale, făcute în 1935, în 1956 și 2008. Aceste restituiri au

fost însoţite de o retorică triumfalistă de genul celei din

următorul comunicat publicat la 12 iunie 1956 în presa

sovietică: “În toţi acești ani poporul sovietic a păstrat cu

meticuloasă grijă operele de artă de o mare valoare istorică și

artistică. Guvernul URSS și poporul sovietic au

tratat întotdeauna aceste valori ca fiind proprietatea

inalienabilă a poporului român”.

E frumos, nu-i așa? E nobil. E onest. Cum i se și cuvine

oricărei ţări cu demnitate, nemaivorbind despre o superputere.

Am înapoiat picturi, desene, manuscrise, hrisoave, arhive,

5

monede de aur, medalioane, icoane, odoare bisericești, am

înapoiat până și rămășiţele pământești ale eminentului

gânditor Dimitrie Cantemi. Am uitat însă un mizilic colea: să

restituim 93,4 tone de aur. Acest mizilic nu a făcut obiectul

sentimentelor bolșevicilor de solidaritate de clasă cu poporul

român. După cum nu a făcut nici obiectul obligaţiunilor de

restituire a ceea ce nu-ţi aparţine.

România nu a încetat niciodată să revendice restituirea de către

Rusia a ceaa ce fusese transmis, pe cuvânt de onoare, spre

păstrare în anii Primului Război Mondial. Din toate declaraţiile

publicate în presa sovietică reieseclar și univoc faptul

că Uniunea Sovietică a recunoscut întotdeauna dreptul de

proprietate al României asupra Tezaurului său.

Și atunci, care-i problema?! De unde apar astăzi aceste cinice și

monstruoase fraze ale oficialilor ruși privind chestiuni de

interes pur istoric?! AU FURAT CEEA CE NU NE APARŢINE! Și

ne-au făcut pe toţi ostatici ai acestei meschinării! Pe toţi

cetăţenii Rusiei! De ce eu, de ce anume eu, trebuie să trăiesc cu

sentimentul că sunt cetăţean al unei ţări care săvârșește pe

faţă și cinic cea mai oribilă crimă damnată de codul moralei

creștine: înșelarea celor care ţi-au dat încredere?

La Dante Alighieri, cei care au înșelat încrederea sunt supuși la

cele mai îngrozitoare cazne în cea de-a noua – ultima – treaptă

a Iadului: pe lacul îngheţat Cozit dracii le sfârtca capetele.

Pentru orice creștin nu există o crimă mai oribilă decât

înșelarea celor care ţi-au dat încredere. Și aici nu mai este vorba

despre cântecelele și ţopăiturile celor de la Pussy Riot în

biserică, aici este vorba despre un lucru cu mult mai îngrozitor.

Din păcate însă, nimărui nu-i pasă de “aurul românesc”. De

Riot Pussy – da, aceasta este o crimă strigătoare la cer

împotriva puterii. Pe când tezaurul furat altui neam, propriului

nostru aliat, care ne-a încredinţat toată averea sa, e așa, un

fleac , „o chestiune istorică”.

Scris de Vlad Cubreacov

sursa: http://i-business.ru

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s